contemporary art

Dupa ce-am vazut un documentar al unui britanic despre arta contemporana, a-nceput sa-mi vina pofta sa ma manifest, sa ma exprim pe mine, ma, -m, sa sochez ochiul critic, sa produc arta violenta - ca sa ma bage si pe mine careva-n vreun curent artistic, sa nu raman cumva pe dinafara.

Asa ca m-am gandit sa parodiez arta, cu sau fara prea mult simt al umorului, ce conteaza. Mi-aduc aminte c-am vazut o expozitie la Beaubourg/Pompidou Cemtre/Paris prin 2005, in care un tip (protagonistul si autorul creatiilor respective) se taia cu lama inghinal, adica acolo unde se lipesc picioarele de trunchi, in formma de “V” si se manjea cu propriul sange pe abdomen. Filmul cu el facand treaba asta dura vreo ora cred, fiind urmat de versiuni si variatiuni pe aceeasi tema: isi ungea lent partile anatomice protuberante dedicate mictiunii si functiei de reproducere cu vaselina sau cu crema neagra sau ulei de motor, oricum - cu ceva negru.

Filmul era oribil* - dupa perceptia mea de simplu privitor, departe de a avea sperante sa devin critic de arta (i-as trimite pe toti la spitalul de psihiatrie probabil, sa-si verifice suruburile si toate joint-urile mintii).

Aseara, in timp ce urmaream documentarul despre arta moderna/contemporana (foarte interesant initial, pentru ca-mi povestea despre nebunia lui Goya si despre violenta, frica, angoasa, “void”, spleen etc) mi-au venit niste idei.

Filmul incepea bine, dar continua cu artistii britanici de azi si de ieri dupa-amiaza (adica cei contemporani), cu trimiteri-flash spre Munch si Bacon (care mie deja nu-mi plac! e blasfemie artistica? ok, am dreptul sa nu ma emotionez la tot ceea ce critica promoveaza drept “arta”). De fapt era un documentar dedicat artistilor britanici din ‘40 incoace si manifestatiilor artistice absurde, cu umor englezesc si imagini cu efect digestiv direct, filme care cauzeaza tulburari gastro-intestinale.

Mi-a venit in minte sa devin artista: sa pun webcamu’ si sa ma broadcastez in timp ce ma cac goala pe parchet in pozitia Ganditorului din Mammamia si apoi ma tavalesc prin propriile fecale, rostogolindu-ma urat mirositor prin toata camera sub ochii publicului larg din blogo- hidro- atmo- lito- sfera. Ma gandeam ca as fi conformista si neoriginala daca as face asa ceva. Ar fi doar niste arta rasuflata luata cu mistria si intinsa pe parchet. Tot ce e gretos in lume deja a fost facut, publicat, vazut, apreciat, votat, incurajat.

Prefer sa deschid un muzeu dedicat mileurilor bunica-mii si constructiei de case din chirpici. Un muzeu alternativ si interactiv unde vizitatorul isi poate baga adanc mainile in maglavaisul ala din balegar de cal, paie, argila, nisip, apa si mai stiu eu ce - pentru ca am vazut cat de entuziasmat e bipedul cand i se arata un penis uns cu fecale si un vagin scufundat in otet, pe post de manifestari ale eului creator. Am vazut cum se preface ca e scarbit, cum i se bulbuca ochii in gavane si cum nu se poate dezlipi din loc in fata unui exponat de acest gen.

Consider ca arta contemporana* e facuta din cacat. Ma dezgusta si ma dezintereseaza. Ma lasa rece, ma face sa trec pe langa ea, asa cum trec pe langa aurolacii de pe bulevardul Stefan cel Mare, asa cum trec pe langa drogatii din Gradinile de Plastic, pe care-i surprind adesea cu garou’n dinti si seringa-ntr-o mana.

Vreau sa ma intorc la originile alea curate, in care strabunica-mea facea ARTA cu palmele goale, dintr-un frumos instinct ancestral de a-si orna casa si viata, precum cel al omului preistoric de a-si desena bizoni rupestri: strabunica desena prin case “brauri” de flori pe pereti - in linie dreapta, ca niste ghirlande, pentru a semna perimetrul usii, ferestrei si al tavanului; ma fascineaza procesul si sufletul pe care-l punea intr-o camesa de canepa, din momentul in care-i semana semintele, cand topea tulpinile la rau si pana in cel in care urzea panza, pana o tesea, pana o broda cu trandafiri facuti din margelute mici, obtinand o “ie cu rauri” lunga pana la genunchi, din care astazi se mai vad numai in Maramures sau la Muzeul Satului.

La fel de mult ma uimeste arta de a face totul cu mana, arta pe care o au africanii si toate popoarele lumii a treia, libertatea si curatenia mintii si-a inimii unei civilizatii fara pete de Coca-Cola.

Aia e arta contemporana care ma poate misca, aia ma entuziasmeaza, aia ma impresioneaza si nu cautarea disperata si exasperanta a unor snobi, insistenta lor de a fi extravaganti, diferiti, absurzi, scarbosi.

N.B. D’aia nu ma fac critic de arta; probabil as penaliza orice act de genul asta si i-as pune nota 2: asta nu e arta. Cine spune? Cum cine? EU! Criticul!