Parul padure si ale lui echipamente de protectie

Ieri am avut geniala idee de a ma vopsi verde :D . Stiu, suna ciudat. De fapt am vrut albastru, dar eu fiind brunetica m-a sfatuit coafeza ca-i mai ok verde. Nu, nu-s toata verde, desi nu ar fi exclus ca in urmatoarele luni sa experimentez ceva mai mult verde. Mi-am vopsit doar 2 suvite verzi, asa ca sa para ca e un echipament de protectie immpotriva prostilor. Una pe in ceafa iar alta in breton, destul de groase. Nu sunt un verde de speriat, insa sunt verzi. Am sa-i cer boyfriendului sa ma traga in poza diseara ca sa atasez noua mea culoare. Lumea nu m-a privit ciudat pe strada si nici in tren, asa ca as putea sa merg si in pantofi de protectie. Tin sa mentionez ca nu sunt genul de om care vrea sa socheze prin look. Ma rog, cred ca nu eram, pentru ca, de la o vreme, am o dorinta ciudata de a-mi schimba stilul cu totul. Probabil ca varsta de 30 de ani care se apropie cu pasi repezi isi spune cuvantul.


Am o rugaminte, daca printre cei care ma citesc mai e vreun cap verde sau ciudat colorat, sa-mi dea si mie numele vopselei cu care se face si de unde o cumpara. Mentionez ca ma intereseaza vopseaua permanenta.

Atasez mai tarziu fotografia verde.

Taximetrist infractor


Reporterii de la Antena 1 au filmat cu o camera ascunsa un taximetrist care inseala o femeie. Pe 800 de metri barbatul infractorii cere 39 RON, iar cand femeia ii cere socoteala acesta devine foarte agresiv. Numele acestui taximetrist certat cu legea este Gheorghe Ristea. El opereaza din Gara de Nord si se pare ca ia doar femei in cursa, acestea fiind mai usor de intimidat.

Eu personal as declara o zi in care nimeni, dar absolut nimeni sa nu mai circule cu taxiul. Asa ca protest. Stiu ca printre acesti nenorociti mai sunt si oameni, dar as vrea sa le putem demonstra ca fara noi, clientii, ei ar fi muritori de foame. Asa ca, sa se multumeasca fara sa ne mai insele.

Taximetristi de rahat. De azi merg numai cu mijloacele de transport in comun.infracto4

Pofta de...



De cateva zile tot incerc sa scriu cate ceva pe aici. Incep articolul si -mi dau seama ca nu fac alt ceva decat sa ma plang. Despre orice. Apoi il sterg. Incep altul mai optimist. Pana la jumatate se transforma intr-unul total negativ. Iar il sterg.
Acum il incep pe asta. Nu stiu daca nu cumva va ajunge in cosul de gunoi.
Are rost sa spun ceva fara suflet? Pana la urma, cui nu-i place  nu ma citeste. Nu e nimeni obligat sa-mi citeasca mie articolele pline de suferinta si lacrimi, de infrangere si pesimism.
Daca asta simt, asta scriu.

Sunt cateva lucruri de care ma tem in viata asta. De false prietenii, de boala, de singuratate, de foc, de sofat, de pierderea celor dragi.
Moartea nu ma sperie. Uneori pare singura alternativa de infrangere a celor de mai sus.
Stiu ca suna bizar. Dupa atat negativism la ce va asteptati? Cu siguranta nu sufar de Sindromul Fericirii. In rest le am pe toate.
Pe la 17 ani am luat un pumn de Miofilin, sa fi fost vreo 30. Motivul a fost unul tampit. Dar eram extenuata. Fizic nu mai puteam face fata sa incerc sa repar greselile cu care natura m-a inzestrat.
Pe vremea aceea descoperisem ca aveam scolioza, ma durea spatele si trebuia sa fac fizioterapie in fiecare zi timp de vreo 30 de zile. Dimineata, cu noaptea in cap, mergeam la scoala. Iar cand ma intorceam mergeam direct la Policlinica. Imi era foame si frig. Stateam ore intregi la usa pentru ca nu aveam “pile”. Apoi ma bagau si pe mine la proceduri. Mai durau si alea vreo ora. Apoi mergeam acasa pe jos, 30-40 de minute la  -15, 20 C, pentru ca nu mai aveam bani de bilet. Ajungeam acasa, era deja seara, mancam ceva si trebuia sa invat pentru a doua zi, sa-mi fac temele. Si povestea se repeta in fecare zi, fara weekend.
Intr-o zi, cand obosita la mximum fiind si mult prea infometata, am simtit ca nu pot face asta si am mers direct acasa. Iar acasa, in loc sa gasesc confortul de care aveam nevoie, am gasit un tata mai ingrijorat de faptul ca nu m-am dus la fizioterapie, decat ca eram foarte obosita. Evident ca a urmat un scandal ca la 17 ani, incheindu-se cu Miofilin, coma de cateva ore, mama se scalda intr-o lumina verzuie, o galeata in care vreo saptamana mi-am vomat organele interne.
A fost o incercare nereusita. Una care m-a tinut in pat vreo 2 saptamani, timp in care nu prea am mancat si cum mancam vomitam. Dar macar am dormit.
De atunci ma gandesc neincetat ca nu am incercat cum trebuie, si-mi reprosez ca nu m-am informat inainte. Dar nu a fost nimic planuit. A fost doar o reactie de moment. O reactie care mi-a deschis apetitul.

contemporary art

Dupa ce-am vazut un documentar al unui britanic despre arta contemporana, a-nceput sa-mi vina pofta sa ma manifest, sa ma exprim pe mine, ma, -m, sa sochez ochiul critic, sa produc arta violenta - ca sa ma bage si pe mine careva-n vreun curent artistic, sa nu raman cumva pe dinafara.

Asa ca m-am gandit sa parodiez arta, cu sau fara prea mult simt al umorului, ce conteaza. Mi-aduc aminte c-am vazut o expozitie la Beaubourg/Pompidou Cemtre/Paris prin 2005, in care un tip (protagonistul si autorul creatiilor respective) se taia cu lama inghinal, adica acolo unde se lipesc picioarele de trunchi, in formma de “V” si se manjea cu propriul sange pe abdomen. Filmul cu el facand treaba asta dura vreo ora cred, fiind urmat de versiuni si variatiuni pe aceeasi tema: isi ungea lent partile anatomice protuberante dedicate mictiunii si functiei de reproducere cu vaselina sau cu crema neagra sau ulei de motor, oricum - cu ceva negru.

Filmul era oribil* - dupa perceptia mea de simplu privitor, departe de a avea sperante sa devin critic de arta (i-as trimite pe toti la spitalul de psihiatrie probabil, sa-si verifice suruburile si toate joint-urile mintii).

Aseara, in timp ce urmaream documentarul despre arta moderna/contemporana (foarte interesant initial, pentru ca-mi povestea despre nebunia lui Goya si despre violenta, frica, angoasa, “void”, spleen etc) mi-au venit niste idei.

Filmul incepea bine, dar continua cu artistii britanici de azi si de ieri dupa-amiaza (adica cei contemporani), cu trimiteri-flash spre Munch si Bacon (care mie deja nu-mi plac! e blasfemie artistica? ok, am dreptul sa nu ma emotionez la tot ceea ce critica promoveaza drept “arta”). De fapt era un documentar dedicat artistilor britanici din ‘40 incoace si manifestatiilor artistice absurde, cu umor englezesc si imagini cu efect digestiv direct, filme care cauzeaza tulburari gastro-intestinale.

Mi-a venit in minte sa devin artista: sa pun webcamu’ si sa ma broadcastez in timp ce ma cac goala pe parchet in pozitia Ganditorului din Mammamia si apoi ma tavalesc prin propriile fecale, rostogolindu-ma urat mirositor prin toata camera sub ochii publicului larg din blogo- hidro- atmo- lito- sfera. Ma gandeam ca as fi conformista si neoriginala daca as face asa ceva. Ar fi doar niste arta rasuflata luata cu mistria si intinsa pe parchet. Tot ce e gretos in lume deja a fost facut, publicat, vazut, apreciat, votat, incurajat.

Prefer sa deschid un muzeu dedicat mileurilor bunica-mii si constructiei de case din chirpici. Un muzeu alternativ si interactiv unde vizitatorul isi poate baga adanc mainile in maglavaisul ala din balegar de cal, paie, argila, nisip, apa si mai stiu eu ce - pentru ca am vazut cat de entuziasmat e bipedul cand i se arata un penis uns cu fecale si un vagin scufundat in otet, pe post de manifestari ale eului creator. Am vazut cum se preface ca e scarbit, cum i se bulbuca ochii in gavane si cum nu se poate dezlipi din loc in fata unui exponat de acest gen.

Consider ca arta contemporana* e facuta din cacat. Ma dezgusta si ma dezintereseaza. Ma lasa rece, ma face sa trec pe langa ea, asa cum trec pe langa aurolacii de pe bulevardul Stefan cel Mare, asa cum trec pe langa drogatii din Gradinile de Plastic, pe care-i surprind adesea cu garou’n dinti si seringa-ntr-o mana.

Vreau sa ma intorc la originile alea curate, in care strabunica-mea facea ARTA cu palmele goale, dintr-un frumos instinct ancestral de a-si orna casa si viata, precum cel al omului preistoric de a-si desena bizoni rupestri: strabunica desena prin case “brauri” de flori pe pereti - in linie dreapta, ca niste ghirlande, pentru a semna perimetrul usii, ferestrei si al tavanului; ma fascineaza procesul si sufletul pe care-l punea intr-o camesa de canepa, din momentul in care-i semana semintele, cand topea tulpinile la rau si pana in cel in care urzea panza, pana o tesea, pana o broda cu trandafiri facuti din margelute mici, obtinand o “ie cu rauri” lunga pana la genunchi, din care astazi se mai vad numai in Maramures sau la Muzeul Satului.

La fel de mult ma uimeste arta de a face totul cu mana, arta pe care o au africanii si toate popoarele lumii a treia, libertatea si curatenia mintii si-a inimii unei civilizatii fara pete de Coca-Cola.

Aia e arta contemporana care ma poate misca, aia ma entuziasmeaza, aia ma impresioneaza si nu cautarea disperata si exasperanta a unor snobi, insistenta lor de a fi extravaganti, diferiti, absurzi, scarbosi.

N.B. D’aia nu ma fac critic de arta; probabil as penaliza orice act de genul asta si i-as pune nota 2: asta nu e arta. Cine spune? Cum cine? EU! Criticul!